Sarbatoarea Jocurilor Olimpice de la Vancouver, bucuria sporturilor albe, s-a transformat inca din prima zi, intr-o mare tragedie. Un sportiv georgian in varsta de numai 21 de ani a murit pe loc, in timpul antrenamentelor de sanie pe ceea ce se vrea a fi cel mai rapid traseu de sanie din lume, cu viteze peste 150 km/h, o pista nou nouta, facuta si proiectata sa impinga limitele cat mai sus. Am vazut imaginile de la tragedie si m-am ingrozit, copilul din cauza vitezei excesive a parasit linia ideala si efectiv a zburat intru vesnicie, sania decoland la propriu in ultima treime a cursei, depasind cu mult mantinela. Corpul atletului s-a rasucit in aer ca o papusa dezmembrata si neavand gratia Icarului, dar destinul tragic al acestuia, a lovit violent unul din stalpii de beton ce strajuiesc mantinela. Kilometrajul s-a oprit la 144,88 km/h. Organizatorii au iesit foarte "marcati" in fata. Antrenamentele s-au oprit pe traseul cu pricina, discutandu-se si fiind foarte probabil sa existe erori de proiectare. Viteza versus moarte asta e esenta sportului? Exista vreun echilibru intre impingerea limitelor si frumusetea sportului alb, ce inseamna mai repede, mai sus, mai mortal? Eu unul nu sunt de acord cu depasirea limitelor in detrimentul sigurantei, cu atat mai mult cu cat la o asemenea manifestare scopul nu este depasirea vitezei sunetului ci UN SPECTACOL AL VIRTUOZITATII, o inclestare a celor alesi, spre bucuria noastra, a celor care ne hranim cu sport. Diferenta pentru publicul care e la fata locului, intre 100 km/h si 140 km/h e insesizabila, ochiul uman nu o poate percepe cu acuratete. Din pacate, constatam ca limitele sporturilor albe se imping foarte mult si putem da x exemple la probele de sarituri - trambuline megalomanice, coborare - saritori si piste inghetate cu o declivitate extrema, samd. In toate cazurile, zeii vii sunt de preferat celor morti.




Reply With Quote
