Chasing powder: schi in Chile

Incerc sa imi aduc aminte de unde a pornit ideea acestei calatorii… Dar mai are oare importanta de unde ai pornit, odata ce ai reusit sa iti implinesti un vis?
Cand la noi e soare si cald, America de Sud e un vis pentru toti cei care vara sufera, si numara cat mai au de asteptat pana cand doamna iarna se intoarce cu zapada buna pentru ski…

Noi, irbis, horizon si cu mine, ne-am hotarat ca vara asta sa ii facem o vizita iernii, iar ea a spus ca ne primeste in Chile.

Fast forward peste etapele de logistica, cautat bilete de avion, cazare, masina, etc… si iata-ma, in mijlocul lunii august, in aeroport la Otopeni, cu skiurile in bagaj, pregatit sa plec. Nu e greu sa va inchipuiti cum se uita lumea din aeroport la mine…
Zbor la Madrid, ma intalnesc acolo cu irbis si cu horizon, si de acolo zburam impreuna mai departe catre Santiago de Chile. 13 ore.

Odata ajunsi, déjà ne inviorasem, la gandul ca am ajuns acolo unde este iarna. Iesim din aeroport, si… stupoare!... plin de palmieri, pomii verzi, iarba verde… Ne frecam noi la ochi, mai citim o data panourile de orientare… Asa o fi iarna aici, dar nu prea ne mai venea sa radem, ba chiar dimpotriva.

Prima saptamana de ski o planificasem in Termas de Chillan, care este la vreo 600km spre sud de la Santiago.

Ne-au revenit zambetele cand am ajuns in Las Trancas, satul in care am stat, la Cabansa de Los Andes, si am vazut ca acolo era zapada… Si se vedeau muntii!!! Albi! Cu zapada!

Veneam la cateva zile de la ultima ninsoare, si am avut primele doua zile de hardpack, pe care le-am folosit ca sa descoperim zona, si sa ne familiarizam cu relieful. Lifturile nu sunt foarte moderne, si multe dintre ele erau in lucru, ceea ce limita destul de serios aria pe care o puteam accesa. Prognoza insa promitea o furtuna in curand!

Si ce furtuna a venit! A nins 40 de ore non-stop, si s-a asezat un strat de cca 1m-1.25m de zapada!

In cele doua zile cat a nins, parte de sus a muntelui a fost inchisa, din cauza vantului si a vizibilitatii (sau mai bine zis a lipsei de vizibilitate), asa ca ne-am dat toata ziua printre copaci. Si dupa amiaza nu se mai vedeau urmele pe unde ne dadusem de dimineata.
Bucurandu-ma din plin:

horizon

Asa arata masina dupa o zi in parcare:

Iar noua ne crestea inima cand vedeam asta pe drumul spre statiune, dimineata:


Dupa cele doua zile de furtuna, intr-o noapte a batut vantul, toti norii au plecat, si dimineata urmatoare ne-a intampinat cu un strat gros de powder, cer senin, si soare! De vis!!!
Sa inceapa petrecerea!

Powder fields, cu adevarat

Enjoying the goodies!

irbis se lanseaza, ca sa le-o ia inainte altora care pusesera ochii pe aceeasi panta

irbis entering "the white room"

irbis - "this is how we do it!"

un popas pentru re-alimentare, si peisajul... munti cat vezi cu ochii

horizon charging powder

horizon exuberant, ca de obicei pe schiuri

Nu a fost usor sa gasim locuri unde sa lasam primele urme, pentru ca toti cei care erau acolo asta isi doreau, dar ne-am descurcat!. Un mic hike de 10 minute poate sa aduca multa bucurie si sa te duca la powder fields!

Ziua urmatoare a necesitat mai multa dezbatere si alegerea traseelor astfel incat sa mai gasim powder necalcat:
eu si horizon alegand o noua linie:

windpacked powder este tot o specie de powder

irbis:


Dupa prima saptamana din Termas de Chillan, bilantul nostru era net pozitiv, si ne gandeam ca am ridicat stacheta destul de sus si ca va fi greu sa o tinem tot asa.

Am plecat spre Santiago sa ne intalnim cu inca doi prieteni de pe TGR care veneau doar pentru o saptamana, si apoi am ajuns impreuna in ceea ce se numeste in Chile “Tres Valles” – Cele Trei Vai. La Parva, El Colorado si Valle Nevado. Trei statiuni asezate pe 3 vai, despre care auzisem multe lucruri bune. Si care trebuie sa recunoasteti ca si arata foarte bine, mai ales in lumina asta de la asfintit:


Primele doua zile acolo au fost marcate de luptele de a trece prin adevarate “campuri minate” de pietre, care atentau grav la talpile skiurilor noastre, ca sa ajungem la cateva fetze de munte pe care mai era powder necalcat, la o saptamana dupa ultima ninsoare.
subsemnatul porneste la deal:

alegand un culoar necalcat peun versant care seamana cu cei din Dolomiti, in Valle Nevado:

Satui de cautat carari printre pietre, am ales sa urcam pe un versant care promitea foarte mult. Dupa 1h30 de tura, am ajuns la aproape 3900m, si o parte dintre noi au ales un culoar foarte fotogenic, cu zapada buna:
horizon se lanseaza in culoarul pe care l-a ales:

irbis la iesirea din culoar:

In timp ce eu si cu Bill am mai mers inca 10 minute pe creasta pentru a gasi fatza aceasta:


Dupa multe cautari, gasim un ghid local, pe Serge, un canadian francez stabilit in Chile de multa vreme, care ne duce sa ne dam la “Santa Teresita” – un versant lat de 1km, plin cu tot ce vrei: powder fields, culoare, stanci, etc. Accesul este destul de usor, daca stii pe unde sa o iei, dar iesirea presupune un taxi – microbus care sa te astepte pe sosea, pentru ca run-urile nu se termina inapoi in statiune, ci undeva in soseaua care face legatura intre statiuni. Fascinati de frumusetea lucurilor si de calitatea zapezii, ne-am dat acolo cat am putut de mult, pana cand nu am mai avut transport de intoarcere.
irbis schiaza Santa Teresita

subsemnatul, la Santa Teresita

La sfarsitul zilei, un apus superb ne mai alina regretul ca trebuie sa ne retragem de pe munte:


Am plecat apoi spre Portillo, o locatie faimoasa din America de Sud, despre care auzisem multe. Portillo gazduieste cu success atat racer-i din World Cup, care testeaza echipamente noi si se antreneaza in pauza competitionala, cat si trupe de freerideri, si echipe de filmare pentru filmele acelea incredibile la care ne uitam cu totii cu atata invidie… Si chiar asa a si fost, pentru ca am gasit in Portillo o parte din echipa Austriei de Cupa Mondiala la ski, si pe Tina Maze, dar si oameni ca si Erik Roner si Chris Davenport.
Cu Chris am avut placerea de a da o tura prin Portillo (pe skiuri) si de a primi cateva tips & tricks, dar nu am ratat nici ocazia de a bea o bere impreuna, in barul din Portillo:

Dupa atatea zile de ski, oboseala si-a spus cuvantul, si eu am decis sa iau o zi de pauza, la un moment dat. Restul trupei a profitat de ocazie si au facut cea mai tare isprava a vacantei, si anume culoarul Super C, din Portillo. Cu o urcare pe clapari de 750m verticali, de la partea de sus a liftului Roca Jack, au ajuns la o altitudine de aproape 4000m, si apoi au coborat culoarul care are o diferenta de nivel de circa 1200m, si o inclinatie de 45 grade in parte de inceput.

Acesta este culoarul "Super C" - care incepe in partea dreapta sus a pozei:

trupa la inceputul culoarului, gata de "lansare"

irbis incepe coborarea in Super C

A fost o super vacanta, in care am avut mare noroc de vreme buna si de zapada excelenta, si am putut sa vedem schiul in America de Sud asa cum visam ca este! Cu o trupa de prieteni buni, cu powder, cu munti cat vezi cu ochii, viata este frumoasa!
Nu pot sa inchei povestea acestei vacante fara obligatoria poza de grup: